marți, 31 mai 2011

Resursele miniere din Dobrogea cunoscute spre sfârşitul anilor 1970

Fosta regiune Dobrogea (înfiinţată în 1960) a devenit în 1964 regiunea Constanţa. După reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, regiunea istorică Dobrogea era compusă din două judeţe : Constanţa şi Tulcea.
Principalele resurse miniere cunoscute din judeţul Constanţa [1] spre sfârşitul anilor 1970 erau : minereurile de fier, pirită cupriferă, materiale de construcţii (calcare, marne, nisipuri şi diatomite), ape minerale sulfuroase şi sărate. În judeţul Tulcea existau zăcăminte metalifere feroase şi neferoase, materiale de construcţii (granite, cuarţite şi calcare)[2].
Se observă o înmulţire a resurselor minerale cunoscute cu o preponderenţă în continuare a materialelor de construcţii. Consultând şi alte lucrări lista resurselor minerale poate fi lărgită, fără a influenţa semnificativ caracterul de bază prezentat.

[1] Vasile Cucu, Atlasul judeţelor din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1977, p. 130.
[2] Ibid., p. 137.

duminică, 29 mai 2011

Resursele miniere din Dobrogea cunoscute la începutul anilor 1950

La începutul anilor 1950, se preciza într-o lucrare de specialitate [1] că în Dobrogea existau două tipuri de resurse principale : piritele cuprifere şi pietrele de construcţii. Zăcământul de pirite cuprifere era exploatat la Altân-Tepe. În ceea ce priveşte pietrele de construcţii existau mai multe tipuri : granit, porfir, curaţite, şisturi verzi, gresii, nisip, calcar, argilă caolinoasă [2]. Toate acestea erau extrase din cariere de piatră şi erau folosite ca pavaj, la construirea şoselelor (sau la simpla lor împietruire), la fabricare cimentului sau a varului, în construcţii şi în alte întrebuinţări.
Cât priveşte localităţile unde aceste resurse naturale erau exploatate, ele se aflau pe cuprinsul a două regiuni, Constanţa (în majoritatea raioanelor, pietre de construcţii) şi Galaţi (raioanele Tulcea şi Măcin, pirite cuprifere şi pietre de construcţii), dintre cele 28 de regiuni câte erau prin împărţirea administrativ-teritorială a R.P.R. din 1950 (numită şi raionare) [3].

[1] ***, Manualul inginerului de mine, vol. I, Bucureşti, 1951, p. 22-23.
[2] Ibid.
[3]http://industrializarearomaniei.blogspot.com/2009/05/impartirea-administrativ-teritoriala.html

vineri, 13 mai 2011

Forme primare de folosire a aluminiului şi aliajelor sale

În momentul obţinerii aluminiului întreprinderea producătoare decide alături de clienţii săi ce compoziţie chimică va avea şi sub ce formă se va livra. Aluminiul poate fi livrat spre prelucrări ulterioare sub forma : aluminiu tehnic primar, bare rotunde, bare dreptunghiulare, table, benzi, discuri, ţevi rotunde trase, sârmă semi-fabricat, sârmă pentru nituri, sârme, bare dreptunghiulare şi benzi pentru industria electrotehnică. Aliajele de aluminiu (aluminiu şi magneziu, aluminiu-magneziu-siliciu-cupru, aluminiu-cupru-magneziu-nichel, aluminiu-zinc-magneziu-cupru şi multe alte aliaje livrate sub anumite caracteristici tehnice) pot fi oferite sub diferite forme : bare rotunde, pătrate, dreptunghiulare sau hexagonale extrudate, table, profile extrudate, profile cornier cu aripi neegale extrudate, aliaje turnate în blocuri sau în piese.

Bibliografie
Iordănescu, Paul, Metale şi aliaje neferoase (standarde şi comentarii), Bucureşti, 1973, p. 11, 376-500.

marți, 10 mai 2011

Aluminiul

Continui prezentarea anterioară cu un metal neferos : aluminiul.
Aluminiul (Al) este un metal neferos uşor, de culoare argintie indispensabil în industria aeronautică, automobilistică şi electrotehnică, dar este folosit şi în alte industrii. Aluminiul nu se găseşte în stare nativă precum se poate găsi spre exemplu cuprul. Astfel că principala sursă de aluminiu este bauxita (de la numele localităţii Lex Beaux) [1]. Bauxita este o rocă sedimentară ce este extrasă din cariere de piatră. Din bauxită se obţine alumină [2] şi de abia din aceasta se ajunge prin procesare ulterioară la aluminiu. Este deci nevoie de o carieră de piatră care să exploateze bauxita, de o uzină de alumină care să producă alumina, cea care este în final folosită în uzina de aluminiu petnru producerea de aluminiu. De cele mai multe ori aluminiul participă alături de alte metale feroase şi neferoase (cupru, fier, magneziu etc.) în realizarea unor aliaje de metale în funcţie de utilizarea finală. Pentru a realiza multitudinea de procese din industria aluminiului se foloseşte un aport mare de energie electrică şi merită precizat şi faptul că sunt necesare aproximativ 5,5 t de bauxită pentru producerea unei tone de aluminiu [3]. La noi în ţară principalul centru de producţie al aluminei în perioada comunistă era la Slatina [4], construită între 1963-1965, iar centrele de exploatare erau plasate în Munţii Bihorului şi Munţii Pădurea Craiului. Tot în industria aluminiului mai funcţionau două întreprinderi în regimul comunist : Întreprinderea de prelucrare a aluminiului Slatina şi Întreprinderea de alumină din Tulcea.

[1] Gogu Pârvu, Minerale şi roci, Bucureşti, 1983, p. 62-63.
[2] În ceea ce priveşte bauxita, ea mai este folosită şi în industria chimică, în realizarea produselor refractare şi mai are şi alte utilizări.
[3] Nicolae Petrulian, Zăcăminte de minerale utile, Bucureşti, 1973, p. 361.
[4] Şi este şi acum. Fostul Combinat de alumină Slatina, din judeţul Olt, a fost reorganizat după căderea regimului comunist şi poartă denumirea S.C. Alro S.A.

marți, 3 mai 2011

Minereurile

Prezentăm câteva definiţii, clasificări minimale şi alte informaţii cu privire la minereuri, pentru că pe baza lor s-au format mai multe ramuri industriale din rândul industriei grele, considerată baza industrializării în timpul regimului comunist.
Minereul poate fi un mineral sau o asociaţie de minerale care poate fi folosită ca materie primă în diferite ramuri economice, în principal în industrie. Mineralul şi deci şi minereul sunt compuse din unul sau mai multe elemente chimice şi pot forma diferite tipuri de roci. Clasificarea rocilor în sedimentare, metamorfice şi magmatice este orientativă. Sunt unele roci care se pot încadra cu dificultate într-una din categorii [1] şi cum ştiinţa evoluează rapid, clasificările clasice sunt din ce mai orientative. La fel se întâmplă şi în cazul mineralelor, împărţite în 9 clase.
Clasificările sunt realizate pentru a uşura identificare elementelor ordonate, dar la un studiu susţinut cunoştinţele se complică (şi clasificările aceloraşi elemente sunt variate spre a cuprinde această expansiune cognitivă – după modul de formare, după compoziţia chimică, după modul de folosire etc.). Precizările sunt utile ca să înţelegem situaţia în cazul minereurilor. Ele pot fi împărţite în două mari categorii : minereuri metalice şi nemetalice. Minereurile metalice pot fi împărţite în două categorii : metale feroase şi neferoase. La rândul lor cele din urmă pot fi clasificate astfel : metale preţioase, metale radioactive, metale rare (se găsesc în cantitate mică în scoarţa terestră), metale complexe (plumb, zinc, cupru etc.). Minereurile nemetalice pot fi împărţite în funcţie de folosirea lor ca materii prime în diferite industrii (ceramică, chimică, construcţii şi materiale de construcţii, etc.), dar şi în agricultură (îngrăşăminte naturale – fosfaţi).
În ceea ce priveşte minereurile metalice, pentru a putea fi folosite în industrie ele au nevoie de mai multe prelucrări. Să spunem în primul rând că minereurile se găsesc într-un zăcământ, adică o ,,acumulare sau concentraţie naturală de minerale, formată în scoarţa terestră prin procese geologice, care poate fi folosită ca materie primă pentru industrie” [2]. Dar nu întreg minereul extras este folosit în industrie. Minereul este format din minerale utile folosite în industrie şi ganga (sterilul), neutilizat şi care este îndepărtat prin diverse metode. Deci minereul este acea parte din zăcământ care poate fi exploatată economic. De exemplu, plumbul, metal neferos, nu se găseşte ca atare în scoarţa terestră. El trebuie extras din diverse minereuri : galenă (PbS), ceruzit (PbCO3), anglezit (PbSO4) etc. [3]. Nu este cazul unui alt metal neferos, cuprul, care se găseşte atât în formă nativă, cât şi în minereuri.
În minereuri, concentraţia unui metal poate varia. Cuprul nativ are o concentraţie de 100% cupru, în timp ce minereuri precum covelina (CuS) sau tenoritul (CuO) au peste 66%, respectiv peste 79% concentraţie de cupru [4].
Rentabilitatea economică a zăcămintelor de minereuri este dată de mai mulţi factori : uşurinţa în exploatarea zăcământului (sunt mai puţine resurse financiare implicate petnru a extrage un zăcământ aflat la mică adâncime şi în roci uşor perforabile), concentraţia mare de metal. Dar şi o concentraţie mică de metal poate fi exploatată economic, atunci când se găseşte rar în scoarţa terestră, când este cerută de multe industrii şi deci are o valoare mare. La fel pot fi şi raţiuni subiective, care să primeze în faţa celor economice şi care să determine exploatarea unui zăcământ considerat neeconomic. Modul în care un anumit zăcământ este privit evoluează de-a lungul timpului, pe măsură ce resursele se epuizează sau se fac descoperiri ştiinţifice importante. De aceea, şi titulatura de gangă sub care sunt încadrate anumite minerale poate fi schimbată cu timpul (,,ceea ce astăzi este considerată o gangă, mîine poate deveni un substanţă valoroasă”[5]).

[1] Spre exemplu, despre dificultatea de a clasifica rocile sedimentare se scria în Gogu Pârvu, Minerale şi roci, Bucureşti, 1983, p. 22-24.
[2] Nicolae Petrulian, Zăcăminte de minerale utile, Bucureşti, 1973, p. 15.
[3] Ibid., p. 334.
[4] Ibid., p. 302.
[5] Ibid., p. 17.

duminică, 1 mai 2011

1 Mai : Ziua Internaţională a Muncitorilor

Numărul din 1 mai 1964 ,,Viaţa economică” [1] consacra prima pagină a publicaţiei Zilei Internaţionale a Muncitorilor. Propaganda comunistă a preluat această zi internaţională şi i-a dat şi o conotaţie în acord cu propriile obiective. Se spunea că ,,poporul romîn sărbătoreşte ziua de 1 Mai sub semnul unor noi succese obţinute în munca pentru desăvîrşirea construcţiei socialismului în Republica Populară Romînă” şi de asemenea că el este ,,strîns unit în jurul Partidului Muncitoresc Romîn [2], al Comitetului său Central, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”.
Dacă ,,Partidul înfăptuieşte cu consecvenţă industrializarea socialistă a ţării” în acest timp se cerea din partea poporului şi mai ales a clasei muncitoare, ,,cea mai înaintată forţă a societăţii”, unirea eforturilor ,,pentru a bara calea sciziunii, pentru a salvgarda unitatea şi coeziunea lagărului ţărilor socialiste a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale” [3]. Se mai dorea şi ,,preîntâmpinarea unui război termonuclear şi apărarea păcii” [4] pentru ca astfel poporul să se poată consacra ,,muncii paşnice, constructive, fără teamă de război”. Evident, personajul negativ era ,,imperialismul”, cel care ,,ameninţa” constant pacea. Dacă ne întrebăm care este imaginei ţării noastre în viziunea propagandei atunci, este simplu : ,,continuu progres”, ,,economie care se dezvoltă complex” şi ,,cultură înfloritoare”, şi toate acestea ,,puse în slujba creşterii bunăstării celor ce muncesc”. Articolul se încheia cu urarea ,,Trăiască 1 Mai – Ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc!”. Tot ce trebuia zis se spusese…

[1] ,,Viaţa economică”, anul II, 1964, numărul 18, p. 1.
[2] Sub conducerea ,,înţeleaptă” a sa, despre care se mai spune că se ,,călăuzeşte neabătut după învăţătura marxist-leninistă, aplicînd-o creator la condiţiile concrete ale Romîniei”. Adaptarea nu a fost reuşită şi nici P.M.R., ulterior P.C.R. nu au fost prea ,,ascultătoare”. Impresia este că am mers de capul nostru pe un drum trasat şi impus. Ambele decizii au fost nefaste (plastic, putem spune că am mers pe contrasens pe un drum greşit).
[3] Din cadrul ţărilor socialiste cu aluzie în principal la problemele dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Chinez. Însă mai putem enumera şi ,,defecţiunea” ungară din 1956 sau neînţelegerile mai vechi cu iugoslavii.
[4] Căutarea şi menţinerea păcii era un laitmotiv al acelei perioade.